Tineret

Despre complexe și frustrări….

Nu există omul perfect! Stim cu toții asta, sau cel puțin așa vreau să cred! Facem greșeli și ii rănim pe cei de lângă noi și fără să ne dăm seama. Uneori, facem rău fără a avea această intenție, sau ceilalți interpretează greșit mesajul nostru. În acest caz, nu doar că nu este vina noastră , dar nici nu trebuie să ne culpabilizăm. Trebuie  doar să ne punem întrebarea următoare: de ce celălalt înțelege altceva decât ceea ce am vrut eu de fapt să-i transmit și de ce s-a simțit jignit. La baza neînțelegerii corecte a unor mesaje și interpretarea lor eronată stau unele complexe și frustrări.

Orice om pe lumea asta își dorește să fie  ascultat, apreciat susținut si… înțeles.  Și asta într-un mod pozitiv. Dacă asta nu este posibil, ceva din incoștientul nostru se va mulțumi și cu modalități negative. Numai ignorare să nu fie. Cel mai mult ne doare cand suntem ignorați!!! Dar nu este sănătos, de vreme ce aceste modalități negative pun bazele unor frustrări și complexe ce se vor activa în orice moment apare un pericol.
Complexele au o mare încărcătură afectivă și se formează pe baza relațiilor cu cei din jur incă din  prima etapă a copilăriei. În altă ordine de idei un complex reprezintă un nucleu încărcat de semnificații sau o “ștampilă” constituită din urmele lăsate de toate evenimentele copilăriei noastre.
Există mai multe tipuri de complexe studiate îndeaproape.

Complexul de castrare. Părinții, în special mama, pentru a oferi un răspuns copilului de 3 ani la întrebarea de ce băietii au  penis iar fetițele nu, va crea defapt un răspuns fantasmic (de poveste), dar care va crea spaima, că dacă se va juca cu el i se va tăia ( în cazul băiețelului), iar faptul că nu-l are (la fetițe) va încerca să compenseze acest prejudiciu sau să repare și să recupereze această rea diferență. La fete, acest complex va face ca mai târziu să se simtă inferioară băiatului, va accepta superioritatea lui din atitudine și va oferi mereu un privilegiu lui. Ulterior, la maturitate, bărbații, se vor simți mereu falnici, puternici, că au mereu un as în mânecă,  că au ceva în plus pe care trebuie să-l arate tuturor. De aici nevoia mai mare a lui de a face sex  cu mai multe partenere.

Ce este ADHD?

Copilul dvs. se foieşte, nu-şi aşteaptă rândul, aleargă excesiv, pare tot timpul „pe picior de plecare”, sunt doar câteva din caracteristicile copilului cu sindrom hiperkinetic cu deficit de atenţie (ADHD). Potrivit specialiştilor, această tulburare neurobiologică a devenit una dintre cele mai frecvente afecţiuni comportamentale întâlnite la copii.

Tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenție ADHD (acronimul locuțiunii din engleza Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o tulburare psihiatrică, de neuro-dezvoltare, care afectează mai ales copiii și se manifestă prin imposibilitatea acestora de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei anumite acțiuni. Netratată poate avea consecințe negative pe termen lung (psihologice, sociale).

ADHD-ul se caracterizeaza prin debutul precoce, inainte de varsta de 7 ani, a unei combinatii intre hiperactivitate, comportament dezordonat si inatentie (lipsa de atentie). Durata acestei tulburari trebuie sa fie de minim 6 luni, iar simptomele sunt grupate in cele de inatentie si cele de hiperactivitate / impulsivitate.


Neatentia (lipsa de atentie) – copilul afectat de ADHD :

·nu poate da atentia cuvenita detaliilor, sau face greseli din neglijenta la efectuarea temelor scolare, la serviciu sau acasa

·nu poate sa isi mentina atentia suficient de mult timp

· uneori pare a nu asculta pe cel care ii vorbeste

·nu respecta instructiunile sau regulile si nu este in stare sa isi termine temele, sarcinile casnice sau obligatiile de la locul de munca, desi intelege instructiunile si nu este opozitionist

·nu poate organiza sarcini sau activitati

·adesea evita sau nu este dispus sa efectueze sarcini care necesita un efort mintal sustinut

·foarte des isi pierde lucrurile (jucarii, teme pentru acasa, rechizite )

·este usor de distras de stimuli fara importanta

uita frecvent

Când mergem cu copilul la psiholog?

De cele mai multe ori, părinţii isi fac griji în legătură cu evoluţia şi viitorul copilului. Isi doresc, ca orice părinte, ca viaţă fiului sau fiicei să fie împlinită şi încununată de succese şi realizări. Iar pentru a realiza acestea sunt deschişi şi dispuşi să faca ceea ce este potrivit pentru copilul lor, dar uneori nu ştiu cum să faca acest lucru. Se poate întâmpla să sesizeze anumite comportamente sau stări pe care copilul le are, şi să se întrebe dacă este firesc sau nu ca el să se comporte sau să simtă în acest fel.

Psihologul este o resursă pentru echilibrul oricărei familii, iar suportul de tip psihologic este în primul rând un demers educaţional. Aşa cum învăţăm ce anume trebuie să mâncăm pentru a fi sănătoşi, ce este esenţial să facem la locul de muncă pentru a avea randament, similar putem învăţa principii şi metode care să ne ajute să rămânem părinţi competenţi şi relaxaţi pentru copiii noştri. Cel mai adesea mergem la psiholog când dificultăţile sunt deja severe, când viața noastră personală, socială şi profesională este profund afectată. Şi, chiar şi atunci, mergem cu speranţa că vom primi “sfatul-minune” care ne va scăpa rapid de probleme.

Părinţii nu sunt scutiţi nici ei de travaliul emoţional în relaţia cu copilul. Ne învaţă psihologul cum să adaptăm totul în beneficiul real al copilului?