Se întâmplă foarte rar ca un părinte să consulte un psiholog doar pentru a identifica resursele propriului copil şi a învăţa cum anume ar trebui să se comporte şi ce mesaje ar trebui să transmită pentru a creşte un copil sănătos, echilibrat, autonom şi sigur pe sine. Cel mai adesea părinţii vin la psiholog când sunt copleşiţi de dificultăţile pe care le observă în relaţia cu copiii. Ar fi mai simplu ca părinţii să acţioneze prezentiv, psihologul având desigur resurse de adaptare a soluţiilor în funcţie de personalitatea fiecărui părinte sau copil. De asemenea, am observat că mulţi părinţi aşteaptă de la copiii lor să vorbească deschis despre dificultăţile pe care le întâmpină, chiar despre nevoia de a merge la psiholog. Este însă o aşteptare nerealistă, pentru că, foarte adesea, copiii, chiar şi la vârsta adolescenţei, nu înţeleg foarte bine ce li se întâmplă. În acest context, să fim atenți la copiii noștri, la nevoile lor, la orice schimbare apărută în rutina lor de zi cu zi, devine esenţial.

Care sunt  semnele care ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne ajute în a lua decizia de a apela la un psiholog?

Sunt destul de multe astfel de semnale, haideţi să le punctăm pe rând:

– Întârzieri în dezvoltarea limbajului, în raport cu alţi copii de aceeaşi vârstă;

– Dificultăţi legate de somn (copilul nu doarme singur), episoade de insomnie, dorinţa de a dormi foarte mult, dar la ore nepotrivite în timpul zilei, de alimentaţie (mănâncă extrem de puţin, refuză mâncarea, orice masă este însoţită de episoade de plâns, desene animate sau poveşti);

– Dificultăţi de atenţie sau învăţare (copilul nu “stă locului” nici măcar în activităţi care par să îi facă plăcere);

– Crize de furie prelungite, frecvente în mai multe contexte de viaţă ale copilului (la locul de joacă, la grădiniţă, acasă);

– Accidente nocturne (udă patul noaptea, la o vârstă la care controlul sfincterian a fost deja achiziţionat);

– Episoade de tristeţe, plâns şi retragere socială, inclusiv renunţarea la joc, cu o durată mai mare de două săptămâni;

– Dificultăţi mari legate de separarea de părinţi (refuzul taberelor şcolare, al petrecerilor “în pijama” la alţi prieteni);

– Refuzul de a merge la grădiniţă sau şcoală (dincolo de dificultăţile inerente ale primelor săptămâni de grupă mică sau clasa I);

– Scădere bruscă şi aparent nejustificată a notelor sau a randamentului şcolar;

– Copilul este victimă a comportamentelor agresive în şcoală, în relaţie cu alţi colegi sau cu un cadru didactic;

– Copilul are comportamente agresive la grădiniţă sau şcoală, în relaţie cu alţi colegi sau cu obiectele din jur (muşcă, loveşte, aruncă cu obiecte sau le distruge);

– Episoade de auto-agresivitate; este întâlnit în cazul copiilor mici care se lovesc cu capul de podea sau de perete, precum şi al adolescenţilor care recurg la auto-vătămare (cum ar fi tăiatul pe braţe), fără intenţii de sinucidere;

– Pierderea interesului pentru activităţi care altă dată îi făceau mare plăcere;

– Absenteism şcolar;

– Schimbări bruşte de dispoziţie (acum este vesel, iar în cinci minute plânge sau este furios), fără cauze aparente;

– Acuză frecvent dureri de cap, burtă, stări de vomă sau leşin, dificultăţi respiratorii sau stări de “rău”, fără o cauză somatică;

– Diagnosticarea cu o problemă severă de sănătate fizică.

Există mai multe tipuri de terapie

Terapeutul alege strategia cea mai potrivită pentru rezolvarea problemei pentru copi­l sau familia respectivă. De exemplu, psihoterapia cognitiv-comportamentală este extrem de ușor de folosit în cazul copiilor depresivi, anxiosi, care au probleme de comportament. Acest tip de terapie restructurează felul dis­funcțional în care gândim, ajutându-ne să gasim modalitati mai eficiente de a reacționa emotional și de a ne comporta. Terapia psihanalitică, aplicabilă mai ales copiilor mari, face o ana­liză profunda a problemelor lor.

Ce să nu aștepți de la psiholog

• Să “repare” copilul, rezolvându-i problema. Unii părinți cred că ei nu trebuie să facă nimic, doar să ducă juniorul la psiholog.
• Să ne rezolve problema de la prima ședință (nouă ne-a trebuit mai mult de o oră să ajungem în această situație, nu?)
• Să ne spună cine e de vină… Sco­pul terapiei nu este găsirea țapului ispășitor, ci găsirea de soluții.

De obicei, comportamentele „obraznice” sau „rasfatate” sau „rusinoase”, sunt consecinte ale unei educatii deficitare. Insa ele sunt de fapt o portavoce a suferintei si a neputintei copilului de a face ceva cu ele, sunt un limbaj. Scopul intalnirilor saptamanale este acela de a descoperi ce ne spune acel limbaj si cum poate intreaga familie sa comunice despre ceea ce se intampla.

Exista retinerea de a merge la psiholog, care este asociat cu situatii grave, atunci cand nu mai exista nici o alta solutie, este acceptata si aceasta. Insa psihologul reprezinta un cadru si o modalitate de lucru care poate ajuta familia sa elaboreze si sa inteleaga ceea ce provoaca confuzie sau suferinta, ceea ce pare de neinteles.