Nu doar de Crăciun
Nu doar de Crăciun ar trebui să fim oameni.
Dar, culmea, tocmai atunci ne apucă.
De Crăciun, lumea simte nevoia să dăruiască.
Brusc.
Intens.
Fotogenic.
Pungi cu mâncare, haine scoase din dulap „că nu le mai purtam oricum”, jucării cu baterii aproape moarte și conștiințe reîncărcate complet.
Oameni buni, pentru trei zile.
În restul anului?
Trecem pe lângă cerșetor cu privirea lipită de asfalt, ca nu cumva să ne prindă mila de mână.
Vecinul bolnav e „prea trist”, bătrâna singură „prea insistentă”, copilul sărac „o problemă a statului”.
Dar vine Crăciunul și — minune! — descoperim că există oameni năpăstuiți.
De parcă ar fi apărut din neant pe 24 decembrie, odată cu portocalele.
Îi ajutăm atunci.
Cu poze.
Cu story-uri.
Cu „uite ce am făcut și eu”.
Dăruim un pic, ca să putem lua liniștiți restul anului.
Ne cumpărăm iertarea în rate anuale.
Și știi ce doare cel mai tare?
Nu ipocrizia.
Aia e veche.
Ci faptul că cei care primesc știu.
Știu că suntem temporari.
Știu că pe 27 decembrie nu vom mai răspunde la telefon.
Știu că „Moș Crăciun” nu vine niciodată în februarie.
Pentru ei, Crăciunul e o speranță scurtă.
Ca o lumânare într-o cameră rece.
Frumoasă, dar prea mică.
Poate de asta ar trebui să ne întrebăm:
Dăruim pentru ei… sau pentru noi?
Pentru că ne pasă?
Sau pentru că ne e teamă să nu fim singuri cu tăcerile noastre?
Ironia e că bunătatea nu costă mai mult în martie decât în decembrie.
Doar că nu are colinde.
Nu are luminițe.
Și nu primește like-uri.
Nu doar de Crăciun ar trebui să fim oameni…
Dar dacă tot ne e greu…
măcar să nu ne mințim că suntem sfinți pentru o seară
și indiferenți pentru un an.
Crăciunul ar trebui să fie o amintire a ceea ce am putea fi zilnic.
Nu o scuză anuală pentru ceea ce nu suntem.
