Un vis despre paşii către normalitate în România! O Românie civilizată şi educată

Andreea Morosanu – Editor

V-aţi pus vreodată întrebarea: Cum ar arăta viaţa noastră dacă am stopa epidemia asistaţilor sociali şi cum ar arăta viaţa noastră ulterior?

Stoparea asistaţilor social sau o alternativă prin care nu îi mai susţinem financiar arată ca un vis, obligarea acestora să muncească ar reduce semnificativ rata şomajului, am avea o putere de muncă mai mare şi posibilitatea propriilor producţii, care în ani de zile ne-ar conduce pe un drum sigur din punct de vedere al economiei ţării, pentru că am reduce importurile.

Dar cum spuneam, este un drum lung până acolo, în prezent un vis, probabil visul fiecărui cetăţean care îşi plăteşte taxele şi impozitele în mod conştiincios.

            Analizăm zilele trecute în compania unor prieteni suma lunară din salariu care se aloca contribuţiilor sociale… mai exact: sănătate, şomaj, impozite.

            Şi stăteam şi mă întrebam, cât este de în regulă treaba aceasta, în special pentru cei care ajung să iasă la pensie şi de-a lungul anilor nu au solicitat niciodată şomaj sau intervenţii medicale în spitalele de stat, unde ştim bine ce potenţial există.

Nu fac referire la impozite! Cu impozitul sunt perfect de acord, înţeleg rolul acestuia şi direcţia în care banii se duc. Aici fac strict referire la fondul cetăţeanului de sănătate şi fondul de şomaj, care, în multe cazuri ajung să nu fie utilizate.

Unde ajung în final toate aceste contribuţii? Vă spun eu… la asistaţii sociali! Acele persoane care nu au muncit o oră în viaţa lor, care nu şi-au plătit o taxă de când fac umbră acestui pământ, care sunt primii ce se aşează la coada când există o campanie umanitară şi care, de cele mai multe ori, o duc mai bine decât cei care muncesc de o viaţă şi îşi plătesc taxele cu regularitate.

Câtă normalitate găsim în situaţia aceasta? De ce nu se adopta o lege cu privire la aceste căpuşe ale societăţii? De ce nu există o birocraţie care să îi tragă la răspundere pe cei care în timp ce plătesc impozitul celor două maşini, solicita şi ajutor în plata facturilor sau alte tipuri de ajutoare?

            Cred că nici în 30 de ani de acum înainte nu voi vedea o schimbare cu privire la această pleavă a societăţii care se şi înmulţesc văzând cu ochii, pentru care părinţii mei, părinţii voştri şi generaţia noastră muncim că ei să „supravieţuiască” mai bine ca noi, în multe situaţii.

            După propria concluzie, că oricum nimeni nu îşi îndreaptă atenţia către aceste cazuri, nimeni nu se gândeşte la o variantă de a îi obliga să muncească cumva, sau să îi limiteze cumva să mai fie beneficiarii ajutoarelor, a alocaţiilor, etc, am încercat să pun problema altfel:

Cum ar fi dacă…

Dacă ni s-ar oferi posibilitatea de a alege între contribuţiile de stat şi cele la o companie privată de asigurări?

În domeniul sănătăţii: Cu siguranţă eu, aş alege sistemul privat, şi cred că mulţi dintre voi. La urma urmei, în momentul actual tot către privat ne îndreptăm, singura diferenţa este, că o facem pe banii noştrii sau abonamente lunare pentru care plătim lunar, în timp ce plătim şi contribuţii către stat.

În momentul de faţă, 2 familii din 10 au un abonament la o clinică privată, şi procentul este atât de mic, din cauza lipsei de educaţie din ţara noastră, că ştim bine mentalitatea romanului, care preferă să investească în lucruri vizibile decât în lucruri care le asigura o viaţă confortabilă. Ulterior, aceiaşi se plâng de capacitatea redusă a sistemul de sănătate.

Deci, prefer să renunţ la achiziţia unei piese vestimentare pe lună, şi să îmi achit un abonament în cadrul unei clinici private pentru a nu mai ajunge în situaţia de a mă plânge cât de defect este sistemul nostru sanitar.

Acum să ne imaginăm, cum ar fi dacă am avea noi posibilitatea de a alege unde ni se duc banii de la sănătate.

Să vă ofer şi un scurt exemplu:

            La un salariu aproximativ de 9000 lei/net, angajatul îşi plăteşte contribuţia la sănătate undeva la 700 lei/lună. Acelaşi cetăţean timp de un an nu beneficiază de absolut nici un consult medical. Avem o sumă de 700 lei x 12 luni – echivalentul a 8400 lei în decursul unui an. Anul următor, acelaşi angajat solicita o serie de analize de rutină, dar surpriza, nu sunt fonduri! Trebuie să aştepte, să se programeze luna următoare, să apeleze la fel şi fel de intervenţii pentru nişte simple analize care costă în jur de 500 lei. O sumă mai mică decât contribuţia aceştia pe o singură lună!

Atunci, care este sensul acestor contribuţii la sănătate? Care este beneficiul?

Eu plătesc 250 lei pe lună către abonamentul la un spital privat şi am o listă întreagă de beneficii lunare şi anuale, analize gratuite şi diverse investigaţii, plus reduceri substanţiale la intervenţii când este cazul.

 Dacă facem un simplu calcul, spitalele private sunt mult mai rezonabile la preţ decât spitalele de stat, sistemul este unul exemplar iar calităţile serviciilor sunt peste aşteptări.

Şi atunci? De ce nu se schimbă ceva să avem posibilitatea de a alege unde dorim să contribuim pentru sănătate?

În domeniul contribuţiei pentru pensie:

            Cum ar fi dacă în cazul contribuţiei pentru pensie am avea posibilitatea să optăm pentru companiile private?

Şi aici sunt multe semne de întrebare, dar cel mai sumbru scenariu este unul întâlnit destul de des în ultima perioadă… acela când angajatul pierde lupta cu viaţa cu câteva luni înainte sau după perioada de pensionare. Ce se întâmplă în situaţia dată cu toată contribuţia acestuia de ani de zile la stat?… Ajunge la asistaţii sociali, atât! Copii, familia şi nimeni nu beneficiază de absolut nimic!

Cunosc situaţie, în care o fată care locuia doar cu mama ei, şi a pierdut mama la o vârstă fragedă, fata fiind încă studentă. Nu a beneficiat de nici un ajutor, a fost nevoită să renunţe la facultate şi să se angajeze pentru a se întreţine. Acesta este un exemplu doar din miile de exemple.

În schimb, eu la pensia privată am siguranţa că familia şi copilul meu va beneficia de toată agoniseala mea, până la ultimul leuţ.

Şi aş mai putea dezvolta subiectul legat de contribuţia la stat, recalcularea pensiilor şi batjocură la care sunt supuşi bieţii pensionari, dar mă opresc aici!

Acestea sunt cele două mari schimbări pe care mi-aş dori să le văd în ţara noastră, şi cred că este un prim pas către rezolvarea multor probleme, în special dacă fiecare asistat social ar fi obligat să aibe un loc de muncă. Nu ştiu… o lege cum că fiecare cetăţean roman este obligat să contribuie cu ceva la societatea asta, să muncească în primul rând şi să îşi plătească impozitul! Cred că s-ar rezolva enorm de multe probleme, începând cu rata şomajului până la puterea de muncă. Cred că am avea oraşe mai curate, mai multe fabrici de producţie şi multe alte beneficii care ar creşte economia ţării.

Mai ştiu şi că legea e lege, şi tot ce am scris eu aici este un simplu vis, un vis frumos pentru România, dar să facem acest exerciţiu de imaginaţie măcar, să ne lăsăm captivaţi de efectul visului şi să ne imaginăm cum ar fi România dacă aceste lucruri s-ar implementa!

De multe ori legile ni s-au întipărit atât de adânc în minte încât avem impresia că altfel nu se poate! Legea de cele mai multe ori bate atât normalitatea cât şi raţionalismul… şi în situaţia asta, legea ar putea fi modificată, nu?

Voi dacă aţi avea această posibilitate, aţi rămâne legaţi de stat sau v-aţi îndrepta către serviciile private cu contribuţiile?