Consiliul Local al Municipiului Giurgiu a decis, printr-o hotărâre adoptată la finalul lunii octombrie 2025, ca în sezonul rece 1 noiembrie 2025 – 31 martie 2026, prețul gigacaloriei furnizate populației prin sistemul centralizat să fie de 1.093,09 lei/Gcal, respectiv 939,89 lei/MWh, cu TVA inclus. Uzina Termoelectrica Production Giurgiu S.A. a transmis cetățenilor că acest cost nu va beneficia de nicio subvenție locală, așa cum s-a întâmplat în anii trecuți. Prin comparație, în sezonul anterior, consumatorii casnici plăteau 628,27 lei/Gcal, după ce municipalitatea aplica o subvenție de 30% din prețul real al producerii, transportului și furnizării energiei termice. Cu alte cuvinte, gigacaloria se scumpește cu aproximativ 43%, iar diferența este suportată integral de populație.
Un calcul simplu, pe care oricine îl poate face, fără interpretări malițioase, arată ceva ce foarte probabil nu se vede din sala de ședințe. Un pensionar cu o pensie de 1.400 de lei, singur într-un apartament de două camere cu sistem centralizat, dacă ar consuma două gigacalorii pe lună pentru a-și ține temperatura în casă puțin peste pragul de supraviețuire, ar trebui să plătească aproximativ 2.186 de lei doar pentru căldură. Cu pensia întreagă abia acoperă factura. Pentru hrană, medicamente, întreținere, curent electric, apă sau transport nu mai rămâne nimic. Evident, acesta este un scenariu teoretic, dar el descrie cu fidelitate situația concretă în care sunt împinși mulți oameni. Și dacă cineva consideră că două gigacalorii pe lună sunt un lux, atunci poate ar trebui să explice oficial cu câte grade Celsius poate supraviețui un bătrân cardiac, diabetic sau dependent de medicamente, într-o cameră în care caloriferul rămâne rece.
În timp ce în documente totul pare limpede, legal și perfect justificat, în realitate, în spatele ușilor închise ale apartamentelor reci, lucrurile se traduc altfel: bunica își pune trei pulovere, încă două pături peste genunchi, își aprinde aragazul pentru a mai încălzi bucătăria. Dincolo de statistici, acești oameni nu își permit nici măcar să se plângă prea tare, pentru că li s-ar răspunde sec că „asta este situația economică” sau că „nu sunt bani la buget”. Mulți dintre ei poate nici nu știu exact ce înseamnă gigacaloria sau MWh-ul, dar știu sigur ce înseamnă să tremuri de frig, să alegi între medicamente și pâine, între factură și tratament.
Autoritățile nu au spus că nu le pasă. Din contră, au transmis că prețul stabilit respectă legislația, că nu există fonduri suficiente pentru subvenționare și că hotărârea se bazează pe calcule ale operatorului. Nu este o acuzație, ci o constatare: legalitatea nu încălzește camerele, iar formulările administrative nu țin loc de căldură. Poate nu există bani, poate nu mai este rentabil sistemul centralizat, poate subvențiile sunt „povara bugetară”. Dar întrebarea rămâne – dacă nu pentru oameni, atunci pentru ce există administrațiile locale?
Este drept, nu toată lumea trăiește din pensie. Există angajați, familii cu venituri peste medie, oameni care își permit centrale proprii, pompe de căldură sau alte soluții. Însă nu toți au avut posibilitatea să își schimbe instalațiile, nu toți locuiesc la casă, nu toți pot suporta investiții de zeci de mii de lei. Mulți au rămas captivi într-un sistem centralizat care acum îi taxează la prețuri de piață liberă. Nu este o vină, este o realitate. Și, din nou, fără să acuzăm pe cineva în mod direct, se poate observa că cei mai vulnerabili sunt și cei mai afectați.
În tăcere, s-a schimbat paradigma: de la ideea de sprijin social și responsabilitate publică, s-a trecut la „plătești cât costă”, indiferent dacă poți. Diferența este că atunci când s-a tăiat subvenția, nu s-a inventat o soluție alternativă. Nu s-au oferit ajutoare direct în factură, nu s-au lansat programe rapide de montare a centralelor individuale pentru persoanele vulnerabile. S-a lăsat factura să vorbească în locul lor.
În loc să se vorbească despre „luxul de a avea căldură”, poate ar trebui discutat despre dreptul de a trăi decent. A apăsa butonul de căldură iarna nu ar trebui să devină un privilegiu, ci o normalitate. Știrile nu sunt despre cifre reci, ci despre oameni reali. Despre bătrâni care numără pastile și bancnote, despre mame care pun copilul la culcare în frig, despre oameni care nu cer nimic de la stat, decât să nu-i pună în situația de a alege între viață și factură.
În final, nimeni nu spune că administrația locală este singura vinovată, nici că nu există constrângeri bugetare. Dar este de datoria noastră să punem întrebări, pentru că altfel aceste hotărâri rămân simple hârtii, iar oamenii rămân singuri în fața frigului. Iar dacă întrebarea „cum mai trăiește un pensionar cu 1.400 de lei pe lună?” rămâne fără răspuns, înseamnă că undeva, între calcule și realitate, s-a pierdut ceea ce ar trebui să fie esențial – grija față de oameni.
Acest material este realizat pe baza informațiilor publice furnizate de Uzina Termoelectrica Production Giurgiu S.A. și Hotărârea Consiliului Local Giurgiu nr. 233/30.10.2025.