Băi frate… s-a tot vorbit în ultimii ani, mai ales de când a început războiul la graniță, despre ce s-ar întâmpla dacă, Doamne ferește, România ar trebui să țină piept unui dușman adevărat. S-a discutat la colț de stradă, în presă, la televizor și mai ales în online: „Suntem pregătiți?” O întrebare care nu e nouă, dar care răsună mereu mai tare atunci când lumea se clatină.
Doar că în spatele tuturor acestor vorbe există o realitate pe care unii o uită prea ușor: armata română n-a fost niciodată doar un nume scris pe o uniformă.A fost și este o forță care a stat mereu acolo, în linia întâi — fie că a fost vorba de lupte grele, misiuni internaționale sau situații de criză.
La 25 octombrie 1944, armata română a eliberat ultima brazdă de pământ din nord-vestul Transilvaniei. Atunci, o generație întreagă de tineri a mers la luptă cu un singur gând: să nu cedeze. Mulți n-au mai apucat să vadă ziua de mâine, dar au scris cu sânge ceea ce noi numim astăzi istorie.
Anii au trecut, uniformele s-au schimbat, armele s-au modernizat, dar promisiunea a rămas aceeași: România va fi apărată. Astăzi, în vremuri în care lumea pare mai nesigură ca oricând, militarii noștri nu mai poartă doar puști în mâini, ci și greutatea unei națiuni întregi pe umeri.
Ceremoniile dedicate Zilei Armatei au loc în toată țara — de la cazărmi și garnizoane, până la Mormântul Ostașului Necunoscut din Parcul Carol I. Se depun coroane, se rostesc nume, se ridică drapele și se strâng pumnii — nu de frică, ci de mândrie. Pentru că dincolo de toate glumele și discuțiile, armata nu e un subiect de bârfă, ci un zid de apărare. Un zid construit cu sacrificii, cu oameni reali, cu nopți pierdute și jurăminte făcute cu mâna pe inimă.
La mulți ani, Armata Română. Cinste eroilor care au scris istorie și respect celor care o apără azi.
