Un editorial despre cum am ajuns să dăm pe mâna altora ce era al nostru — „în interes public”
Constituția – o promisiune frumoasă, dar uitată
Articolul 136 din Constituția României sună limpede și solemn:
> „Fac obiectul exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial valorificabil, plajele și marea.”
Un principiu nobil, menit să garanteze că resursele naturale și bunurile de interes național rămân pentru totdeauna în mâinile poporului român.
Și totuși, în ultimii 30 de ani, statul a reușit performanța de a concesiona aproape tot: aurul din munți, gazele din mare, pădurile, plajele, chiar și apele minerale. În numele „eficienței economice” și al „parteneriatului public-privat”, bogățiile României au fost transformate într-o sursă de profit pentru alții.
Subsolul – concesionat. Marea – concesionată. Aerul – taxat.
Privind în jur, e greu să mai găsești o resursă care să nu fi fost concesionată.
Exploatările miniere din Apuseni, zăcămintele de gaze din Marea Neagră, pădurile tăiate pe bandă rulantă, plajele închiriate pe zeci de ani — toate au un numitor comun: statul „proprietar” și-a cedat drepturile de administrare către companii private, în schimbul unor redevențe ridicole.
Așa am ajuns în paradoxul românesc: bogățiile sunt publice doar pe hârtie, dar profitul este privat.
Cetățenii, adevărații proprietari constituționali, nu primesc decât praful de pe tobă – sau mai bine zis, praful de pe excavator.
Concesiunea – drumul legal spre pierderea controlului
Concesiunea nu este, în sine, o crimă economică. Este un instrument juridic normal, folosit de toate statele lumii. Problema apare când statul devine un negociator slab, care semnează contracte păguboase, fără transparență, fără strategie și fără viziune.
Când vin companiile străine și oferă „investiții” în schimbul accesului la resurse, România zâmbește larg și semnează. Redevențele – adesea de câteva procente – sunt tratate ca un succes, deși alte țări cer de zece ori mai mult pentru aceleași bogății.
Proprietatea comună, profiturile private
Constituția spune clar: „Nimeni nu are dreptul să încaseze bani pentru folosirea bunurilor de interes public.”
Realitatea spune altceva: pentru orice bun comun – fie plajă, fie pădure, fie apă – există cineva care încasează.
Turistul plătește taxe de parcare pe un drum „public”, taxe de acces pe o plajă „publică” și prețuri uriașe pentru resurse care, teoretic, îi aparțin.
Statul încasează puțin, firmele mult.
Poporul – nimic.
O națiune chiriașă în propria țară
Dacă privim atent, România de azi seamănă cu un proprietar care și-a închiriat toată casa și trăiește într-o cameră mică, la mansardă.
Resursele naturale, terenurile, energia, spațiile publice – toate sunt „administrate” de alții, în numele unei modernizări care adesea se dovedește doar un transfer mascat de suveranitate economică.
Ne mândrim cu „investiții străine directe”, dar rareori mai rămâne ceva „direct” și „românesc” în urma lor.
Cine mai e stăpân în România?
Întrebarea nu e populistă, ci legitimă: dacă subsolul, apele, pădurile, plajele și chiar drumurile au fost concesionate, ce mai controlează de fapt statul român?
Un aparat birocratic, niște taxe și o Constituție tot mai decorativă.
În rest, economia reală e deținută de corporații care dictează prețurile și politicile publice cu o ușurință tulburătoare.
Între litera legii și spiritul pierdut al proprietății publice
Articolul 136 este dovada scrisă că România ar trebui să fie o țară bogată.
Dar fără o administrație curajoasă și un popor care să-și ceară drepturile, litera legii rămâne un paravan frumos peste o realitate tristă: am transformat averea comună într-o sursă privată de profit.
Statul nu a fost furat peste noapte. S-a concesionat singur, bucată cu bucată, semnătură cu semnătură.
Concluzie: Suveranitatea nu se apără cu discursuri, ci cu contracte curate
România nu duce lipsă de legi, ci de voință.
Dacă statul e al poporului, atunci poporul are dreptul să știe cui și pe ce termen i s-a dat ceea ce îi aparține.
Suveranitatea nu e doar un cuvânt rostit la parade.
E dreptul de a decide ce faci cu aurul din munți, cu gazul din mare și cu plaja de la Marea Neagră.
Până când vom înțelege asta, vom rămâne un popor de proprietari fără proprietate — locuitori temporari ai unei țări concesionate „pe termen lung”.