Generația în blugi – Construindu-ți propria punte spre lumină

Există o punte invizibilă pe care fiecare dintre noi o construiește, scândură cu scândură, în clipa în care înțelegem ce anume trebuie schimbat în noi. Este puntea aceea spre mai bine, spre lumină, spre un „mâine” care nu mai seamănă deloc cu „ieri”. O ridicăm atunci când refuzăm, poate pentru prima oară, să aruncăm asupra altora umbrele care au fost, cândva, aruncate asupra noastră. E un act de curaj, de maturitate, de auto-vindecare, pe care adolescența îl cere mai des decât recunoaștem.

Cu toate astea, am învățat să merg mai departe. Chiar și atunci când drumul era în pantă, chiar și când vocea mea interioară se întreba dacă voi reuși. Am mers știind – sau măcar sperând – că, undeva la capăt, voi fi din nou luminoasă. Că mă voi regăsi. Că voi renaște din propriile mele ezitări, mai spectaculoasă decât credeam vreodată că pot fi. Pentru că, până la urmă, lumea nu ne întreabă dacă suntem pregătiți; ne întreabă doar dacă avem curajul să ne ridicăm.

Așa văd eu viața acum: ca pe o lecție continuă despre tărie. Despre a recunoaște că, oricât ar ploua asupra ta, timpul nu se oprește – și nici tu n-ar trebui. Poate îți udă hainele, poate îți închide cerul pentru o vreme, dar în spatele fiecărei furtuni rămâne o versiune a ta mai sinceră, mai vie, mai aproape de cine ești cu adevărat.

Așa a fost și noiembrie al meu. O lună-trepid, o lună cu oglinzi și cu valuri. A fost despre reflecție – despre a privi în urmă fără să mă pedepsesc pentru fiecare greșeală. A fost despre lacrimi pe care le-am ascuns în gulerul hanoracului și despre râsete care au reușit, totuși, să-mi dezmorțească sufletul. A fost despre prietenii care știu să tacă lângă tine, despre nopți în care îți cauți sensul, dar și despre dimineți în care îți dai seama că ai un pic mai multă forță decât ieri.

Și, cel mai important, a fost despre iubire. Nu doar iubirea aceea romantică, ci iubirea care te crește: iubirea de sine, iubirea pentru cei care te țin de mână când nu mai vezi lumina, iubirea pentru viața care uneori se clatină, dar nu cade.

Poate că asta înseamnă să fii adolescent în Generația în blugi: să înveți să-ți construiești singur punțile, să accepți ploaia ca parte din drum și să îndrăznești să crezi că, indiferent de cât de greu a fost un noiembrie, următorul poate fi începutul unei noi povești.