CRĂPĂTURA DIN ASFALT

Sunt obosit, nespus de obosit, cu tot ce am, cu tot ceea ce sunt, cu absolut tot. Mă oboseşte durerea şi întreg bagajul ce-mi apasă sufletul. Şi totuşi, prefer această durere cruntă şi sfâşietoare, decât să fiu un Superman, capabil, viteaz şi puternic a-i lovi pe toţi, a-mi lovi toţi Titanii din viaţa şi inima mea. Este prima dată când pragmatismul meu în privinţa vieţii politice şi sociale din România, este depăşit şi câteva idei, impresii şi păreri, reuşesc să îi escaladeze înaltele-i ziduri: Suntem un popor de peste zece milioane de locuitori şi n-o să reuşească nimeni şi nimic să ne dezbine până la nivelul maxim, într-atât încât, să părem, sau chiar să fim, nişte marionete. Şi totuşi, nivelul maxim, este înfricoşător de aproape până la a fi depăşit. Două tabere, total opuse şi total diferite, dar nu formate din principii sănătoase – morală, respect, toleranţă, din gusturi şi preferinţe, nu formate din categorii profesionale ori culturale, ci formate din… şi prin… manipulare, un lichid teribil, ce arde şi topeşte şi, cu care, suntem atacaţi. Răul maxim pe care-l poate face, este ca şi făcut: dezbinarea şi însămânţarea urii, a intoleranţei în inimile noastre. Fiecare tabără spune despre cealaltă că este manipulantă şi manipulată, că informaţiile curate, corecte şi pure ,,doar noi le avem’’ şi că ,,ei sunt nişte înapoiaţi’’ plus alte etichetări, jigniri ori diverse mesaje ce îndeamnă la violenţă extremă şi nu numai. Prietenii rupte, relaţii încheiate, concepţii gen: recunoştinţă, respect, moralitate sunt mototolite şi aruncate într-un coş adânc de gunoi. Ca aproape orice om, am şi eu părerea mea despre toată această situaţie. Că-i de mine construită în întregime, ori cuprinde şi idei preluate de la alte persoane sau este adoptată pe de-a-ntregu’ de mine de la altcineva, ea este a mea şi mi-o asum, dar asta nu înseamnă că dacă cineva cu care intru în contact permanent sau ocazional, are o altă părere diferită, cu mult diferită faţă de a mea, diametral opusă chiar, eu trebuie să lovesc în acel om, să-l jignesc, să-l fac să se simtă cât mai prost şi umilit pentru gândurile, ideile şi părerile sale, în principiu… pentru credinţele (şi nu este deloc un cuvânt mare) pe care, posibil, şi le-a făurit în ani şi ani de zile. Cum să am eu nesimţirea să-mi jignesc doctorul, care, numai dacă îl vedeam, mă simţeam deja mai în siguranţă în privinţa stării de sănătate, sau cum să jignesc o anume categorie de oameni din care poate face şi el parte ?! Să încerc să îi schimb părerea, că… vezi DOAMNE, a mea-i mai bună ? Dar de ce n-aş încerca să-l înţeleg ? Şi de ce să nu îmi înnobilez eu caracterul, printr-un comportament integru şi firesc, care să conţină: înţelegere, respect, demnitate, toleranţă pentru majoritatea, dacă nu chiar pentru toţi din viaţa mea, pentru că, cel care votează c-un anume partid politic, ori susţine acest partid, ca membru sau simplu cetăţean poate, cândva, a donat şi el o sumă pentru o persoană iubită mie, sau pentru o secţie dintr-un spital unde poate voi fi tratat şi eu ! Unchiu’ Ion ţine cu PMR, un partid plin de penali, dar nedovediţi. Îi aranjez eu, şi pe ei, şi pe susţinătorii lor, implicit şi pe unchiu’ Ion, că nah, nu-l pot favoriza, eu nu sunt din ăia, şi mă iau de tot ce are sau nu are: o colibă ce stă să cadă pe el, un trenci de bicicletă. Îşi pierde timpul la crâşma din sat. De ce ? Doar el ştie. Deja i-am pregătit eticheta ce i-o voi pune pe frunte. Dar parcă am uitat ceva… Oare nu el era acel bărbat bine, acum 20-30 de ani ce m-a luat de mână să traversez drumul în siguranţă ? Şi oare aşa de repede am uitat gustul mâncării gătite de soţia sa, care de multe ori, mi se părea mai bun decât al bucatelor mele de-acasă ? Mă scutur şi-mi zic ,,Da, sunt victima manipulării de-acum zeci de ani a acestor doi bătrâni. Singura mea salvare, este să-i strivesc, să-i fac una cu pământul, acum, acum doar la figurat’’.