Știți povestea cu lupul?

Lupul nu coborâse din munte ca să atace.

Stătea departe, își vedea de drum, poate doar privea lumea de jos cu neîncrederea celui care știe ce i se poate întâmpla.

Dar asta i-a fost suficient.

Prezența lui era incomodă.

Era diferit.

Nu se potrivea.

Au început cu șoapte:

„Nu-l vedeți? E un lup.”

Apoi cu gesturi: l-au încercuit, l-au provocat, l-au hărțuit puțin câte puțin.

Fără urme, fără vină aparentă. Doar „precauție”.

Doar „pentru siguranța tuturor”.

L-au împins tot mai aproape de marginea prăpastiei.

Nu cu mâinile, ci cu frica, cu etichete, cu acuzații spuse suficient de des încât să pară adevăr.

Iar când n-a mai avut unde să se retragă, când aerul s-a terminat și pământul i-a fugit de sub labe, lupul a sărit.

Să se apere.

Să supraviețuiască.

Atunci au strigat, ușurați și triumfători:

— „Vedeți? V-am spus că e periculos!”

Și nimeni n-a mai vorbit despre prăpastie.

Nimeni despre împingeri.

Doar despre salt.

Pentru că, în povestea asta, adevărul nu contează. Contează cine ajunge să fie numit lup.