SENATOR PSD DE GIURGIU – ROBERT MARIUS CAZANCIUC
100 de ani de la adoptarea Constituţiei, un adevărat proiect de ţară!
Aniversăm, astăzi, 100 de ani de la întrarea în vigoare a Constituției României Întregite, moment istoric de referinţă pentru ţară, deosebit de important pentru modul în care înaintașii noștri, deputați și senatori ai României Mari, au reușit să surmonteze orice piedici ridicate în calea unității statale și să adopte o Constituție a tuturor românilor.
Adevăratele necesități ale societăți românești, care au impus adoptarea unei noi Legi fundamentale rezultau, în primul rând, din actele suverane de unire cu țara a provinciilor istorice românești, adoptate de Sfatul Țării în Basarabia la 27 martie 1918, de Adunarea Constituantă a Bucovinei la 27 octombrie 1918 și de Adunarea Națională din Alba-Iulia la 1 decembrie 1918. Raportorul Comisiei constituționale mixte aleasă pentru elaborarea anteproiectul Constituției României întregite, profesorul Constantin Dissescu avea să menționeze în Raportul său pe marginea proiectului de Constituție că ”noi cei din Regat …ne-am legat a face o Constituție pe bazele declarațiunilor de la Alba-Iulia, Cernăuți și Chișinău”. În urma acestor acte istorice de deplină suveranitate a românilor, statul național român și-a desăvârșit unitatea, această realitate trebuind să fie consacrată și prin normă constituțională.
La această realitate se referea sociologul Dimitrie Gusti în deschiderea ciclului de conferințe organizate de Institutul Social Român în perioada premergătoare depunerii în Parlament a proiectului de Constituție: ”O astfel de problemă, spunea Dimitrie Gusti, este fără îndoială aceea a Constituției viitoare a României întregite. Căci dacă hotarele nedrepte și înguste ale patriei de ieri au dispărut și unirea celor 4 ramuri de români s-a făcut, acum trebuie ca ea să se desăvârșească prin unificarea și contopirea obștească. Iar sufletul nou al României întregite trebuie să fie adăpostit într-un nou așezământ de stat, a cărui boltă să fie întreținută cu măreție de coloane juridice solide și impunătoare. Iată o operă urgentă de îndeplinit, ce trebuie să se impună tuturor”.
În 1866, românii și-au adoptat o Constituție proprie, de inspirație belgiană, socotită de mulți ca fiind o ”Constituție de împrumut”, dar care avea un eminamente caracter democratic și care a contribuit hotărâtor la dezvoltarea țării și emanciparea clasei politice și a societăți românești în ansamblul ei.
Deși Constituția adoptată acum 100 de ani păstra structura normativă a celei din 1866, ea a fost pe drept cuvânt socotită ca o Constituție nouă, care corespundea realităților politice și sociale existente în perioada care a urmat sfârșitului primului război mondial. S-a dovedit ulterior că România avea nevoie de un astfel de așezământ constituțional, eminamente democratic, care păstrând principiile constituționalismului și ale democrației parlamentare și garantând efectiv drepturi și libertăți vitale pentru toți cetățenii țării.
Constituția a instituționalizat prin normă de rang superior dreptul instanței supreme de a exercita controlul posterior al constituționalității legilor, a instituit contenciosul administrativ, a reglementat principiul inamovibilității judecătorilor, întărind astfel independența acestora.
Datorăm Constituției din 1923 înființarea Consiliului Legislativ, a cărei menire era să ”ajute în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativă parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor”. O altă instituție nou creată era Consiliul Superior de Apărare a Țării, organism învestit cu atribuția de a lua măsurile necesare pentru organizarea apărării naționale.
Constituția din 1923 a avut caracterul unui proiect de țară, acest caracter nefiind afectat de faptul că însăși legitimitatea Adunărilor Naționale Constituante a fost pusă sub semnul întrebării prin intervențiile parlamentare ale partidelor aflate în opoziție. Constituția a fost considerată de opoziția existentă atunci, îndeosebi de Partidul Național și Partidul Țărănesc, ca și de personalități politice, cum a fost profesorul Nicolae Iorga, ca o Constituție de partid, ca un act abuziv, ”emanație a concepției absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinței naționale..”, Constituția însăși a fost considerată de partidele aflate în opoziție, ca fiind ”nulă și neavenită”. Cu toate acestea, partidele politice care s-au opus în martie 1923 adoptării noii Constituții, atunci când au ajuns la putere, au respectat-o și au acționat prin instrumente ale democrației constituționale pentru a fi aplicată întocmai.
Este acesta un exemplu grăitor pentru cei de astăzi că, atunci când partidele aleg calea unității în jurul intereselor naționale fundamentale, păstrându-și intacte viziunile și convingerile diferite în alte domenii ale competiției politice, ele au mai multe șanse în realizarea unor proiecte de țară.
Foto: Textul Constituției asa cum se găsește în Arhivele Naționale de la Chișinău!