„După ei, potopul. Până atunci, jaf.”
Există o specie politică autohtonă care trăiește din aer condiționat, combustibil decontat și dispreț față de cetățean. Se hrănește cu bugete publice și produce doar scuze, taxe și discursuri goale. O adunătură de mici Ludovici al XV-lea cu costume lucioase și minți ponosite, convinși că statul e moșia lor personală, iar populația – o turmă bună de tuns.
În fiecare zi demonstrează că nu e nevoie de doctorate în macroeconomie ca să vezi dezastrul.
E suficient să deschizi frigiderul.
Sau factura la energie.
Sau să vorbești cu un antreprenor care încearcă să nu moară îngropat sub impozite inventate peste noapte.
Au luat o criză bugetară – gestionabilă, tehnică – și au transformat-o într-o criză socială cu potențial exploziv. Performanță rară: să strici și puținul care încă funcționa.
În loc să taie risipa, taie din viața oamenilor.
În loc să reducă privilegiile, cresc birurile.
În loc să-și asume incompetența, dau vina pe „contextul internațional”, pe „greaua moștenire”, pe orice, numai pe propria prostie organizată nu.
Bogății devin obscen de bogați. Contracte grase, sinecuri, consilii de administrație unde se doarme pe bani publici.
Săracii devin statistică. O cifră într-un raport. O poveste lacrimogenă bună pentru campanie. Restul timpului, sunt ignorați cu o aroganță care sfidează orice urmă de rușine.
Statul ar trebui să fie garantul echilibrului. În schimb, s-a transformat într-un cămătar cu ștampilă. Îți ia din salariu, din firmă, din viitor, iar la schimb îți oferă promisiuni și aplicații care nu funcționează. Digitalizare făcută cu pixul. Reformă făcută din gură. Responsabilitate zero.
Și apoi se miră că oamenii sunt furioși.
Că nu mai cred.
Că nu mai au răbdare.
Că au ajuns la limita supraviețuirii și nu mai pot fi prostiți cu sloganuri.
Adevărul e simplu și brutal: nu e nevoie de genii rele ca să distrugi o țară. E suficientă mediocritatea arogantă. E suficient un grup de indivizi convinși că li se cuvine tot și că după ei poate să vină potopul.
Problema lor nu e că sunt corupți. Problema e că sunt mici. Mici la minte, mici la viziune, mici la caracter. Dar cu un apetit uriaș pentru bani publici.
Iar când statul ajunge să-și trateze cetățenii ca pe o povară și nu ca pe motivul propriei existențe, nu mai vorbim de guvernare.
Vorbim de parazitare.
Așa nu mai merge. Nu pentru că o spun analiștii. Ci pentru că o simt oamenii în fiecare zi, în fiecare bon fiscal, în fiecare taxă nouă, în fiecare promisiune încălcată.
Restul e doar decor.
Există o specie politică autohtonă care trăiește din aer condiționat, combustibil decontat și dispreț față de cetățean. Se hrănește cu bugete publice și produce doar scuze, taxe și discursuri goale. O adunătură de mici Ludovici al XV-lea cu costume lucioase și minți ponosite, convinși că statul e moșia lor personală, iar populația – o turmă bună de tuns.
În fiecare zi demonstrează că nu e nevoie de doctorate în macroeconomie ca să vezi dezastrul.
E suficient să deschizi frigiderul.
Sau factura la energie.
Sau să vorbești cu un antreprenor care încearcă să nu moară îngropat sub impozite inventate peste noapte.
Au luat o criză bugetară – gestionabilă, tehnică – și au transformat-o într-o criză socială cu potențial exploziv. Performanță rară: să strici și puținul care încă funcționa.
În loc să taie risipa, taie din viața oamenilor.
În loc să reducă privilegiile, cresc birurile.
În loc să-și asume incompetența, dau vina pe „contextul internațional”, pe „greaua moștenire”, pe orice, numai pe propria prostie organizată nu.
Bogății devin obscen de bogați. Contracte grase, sinecuri, consilii de administrație unde se doarme pe bani publici.
Săracii devin statistică. O cifră într-un raport. O poveste lacrimogenă bună pentru campanie. Restul timpului, sunt ignorați cu o aroganță care sfidează orice urmă de rușine.
Statul ar trebui să fie garantul echilibrului. În schimb, s-a transformat într-un cămătar cu ștampilă. Îți ia din salariu, din firmă, din viitor, iar la schimb îți oferă promisiuni și aplicații care nu funcționează. Digitalizare făcută cu pixul. Reformă făcută din gură. Responsabilitate zero.
Și apoi se miră că oamenii sunt furioși.
Că nu mai cred.
Că nu mai au răbdare.
Că au ajuns la limita supraviețuirii și nu mai pot fi prostiți cu sloganuri.
Adevărul e simplu și brutal: nu e nevoie de genii rele ca să distrugi o țară. E suficientă mediocritatea arogantă. E suficient un grup de indivizi convinși că li se cuvine tot și că după ei poate să vină potopul.
Problema lor nu e că sunt corupți. Problema e că sunt mici. Mici la minte, mici la viziune, mici la caracter. Dar cu un apetit uriaș pentru bani publici.
Iar când statul ajunge să-și trateze cetățenii ca pe o povară și nu ca pe motivul propriei existențe, nu mai vorbim de guvernare.
Vorbim de parazitare.
Așa nu mai merge. Nu pentru că o spun analiștii. Ci pentru că o simt oamenii în fiecare zi, în fiecare bon fiscal, în fiecare taxă nouă, în fiecare promisiune încălcată.
Restul e doar decor.
