Votul românului: sport național de auto-flagelare

Pamflet de Mihăiță Grigore

În 1997 venea Ciorbea și ne spunea, cu aer de contabil speriat, să mai strângem cureaua.

Cei 15.000 de „specialiști” ai CDR erau, în traducere liberă, o adunătură de habarniști cu diplome și pretenții.

Am strâns cureaua.

Am strâns-o până ne-a intrat în carne.

Am tăcut.

Am înghițit.

Era „de dreapta”, deci era „bine”.

În 1998 vine Radu Vasile și ne anunță senin că în România nu mai e nimic de furat.

Corect.

Furase deja cine trebuia. Restul… să mai aștepte un ciclu electoral.

În 2000 vine PSD și, surpriză pentru poporul care tocmai fusese dresat să se autoflageleze, economia începe să respire.

Adrian Năstase – oricât ar scrâșni dinții moraliștii de Facebook – rămâne, factual, unul dintre cei mai buni premieri pe care i-a avut țara asta.

Dar românul nu iartă competența: e suspectă.

În 2004 intrăm în NATO.

Super.

Apoi 2007 UE!

Tăriceanu conduce până în 2009, relativ stabil, relativ predictibil.

Prea normal ca să dureze. Românul se plictisește de stabilitate.

Vrea dramă.

Așa că-l realegem pe Băsescu. Care își pune Boc-ul premier și începe spectacolul de dreapta:

tăiem salarii,

tăiem pensii,

închidem spitale,

luăm 25% din leafă, dar o facem „responsabil”.

Criza e globală, ni se spune. Strângeți din dinți, ni se spune.

Și românul strânge.

E antrenat deja.

În 2012, USL zdrobește PDL-ul.

Vine o perioadă economică bună.

Victor Ponta – obedient serviciilor, da, dar cu rezultate palpabile.

Apoi Dragnea, apoi Dăncilă. Oricât ar urla elitele, adevărul e simplu: ce s-a făcut atunci încă se simte în buzunarele românilor.

Tocmai de-aia trebuia să se termine.

În 2020 vine Klaus Iohannis, cu aerul lui de turist rătăcit prin funcție. Îi pune pe Orban și Cîțu, plus USR – combinația letală dintre aroganță, incompetență și dispreț față de populație.

Pandemia lovește, economia e pusă pe butuci, iar statul ne explică doct că „nu sunt bani”. Dar sunt pentru ei.

În 2022, Ciolacu reușește, cu subvenții la energie, să țină țara asta pe linia de plutire. Nimic spectaculos, dar suficient cât să nu explodăm.

Și în 2025 vine, ca o glumă proastă spusă prea târziu, neica nimeni Nicușor cu Ilie Sărăcie.

Fără criză economică externă, fără colaps global ca în 2009, fără justificări reale.

Nu taie salarii, nu – e prea vizibil.

Dar impozitează tot.

Nu ia 25%, ia 40%.

Pe tăcute.

Elegant.

„Tehnic”.

De la o populație deja sărăcită după pandemie, după experimentele neoliberale, după ani de „răbdare”.

Și atunci ne mirăm că apare extremismul.

Nu, extremismul nu apare din senin.

Apare când omul e strâns de gât ani la rând și i se spune că asta e democrație.

Apare când votul devine un ritual masochist: „hai să-i mai încercăm și pe ăștia, poate ne mai calcă puțin pe cap”.

Românul nu mai votează speranță.

Votează pedeapsă.

Pe sine.

Și, la un moment dat, când n-ai ce pierde, votezi furie.

Votezi radical.

Votezi pe oricine promite să dărâme masa, nu să mai ajusteze fața de masă.

Extremismul nu e boala.

E febră.

Boala e prostia ciclică, amnezia colectivă și plăcerea perversă de a alege mereu exact ce ne face mai mult rău.

Și când flacăra va ieși din sobă, să nu ne mai mirăm.

Noi am tot pus lemnele.