ACOLO UNDE VEŞNICIA S-A NĂSCUT
Întotdeauna mi-a plăcut a fi sau chiar a mă autoeticheta drept… ţăran. E-adevărat, în majoritatea zonelor rurale, s-a pierdut acel spirit, acea imagine idilică a satului de odinioară. Nu de puţine ori am ajuns la concluzia că, şi anume, transformările în mare parte din satele româneşti, sunt mai rapide şi mai evidente decât cele din zonele urbane, în special din citadelele mici, cu o slabă dezvoltare – diferenţele mari au dispărut cu desăvârşire. Fac dese escapade, dacă le pot spune aşa, din satul meu, către oraş, şi invers. Îmi place în oraş, îmi plac oamenii calzi şi săritori şi toate lucrurile interesante şi simpatice pe care le văd în el. Îmi place să cunosc oameni noi, să-mi fac prieteni şi, aşa cum mi s-a mai spus ,,să mă bag în seamă cu toţi’’ sau… aproape cu toţi, aş adăuga eu. Totuşi, când, după câteva ore mă întorc în satul meu, mă simt… cum probabil se simte un peşte eliberat în mare, dar, dintr-un acvariu frumos şi grandios. Între oamenii de la sat, există ceva unic, o legătură deosebită aş zice eu. Marea majoritate ne cunoaştem unul cu celălalt, ne cunoaştem reacţiile unul celuilalt în anumite situaţii, iar atunci când ne întâlnim într-o localitate diferită, spre exemplu… în oraş, ne purtăm ca şi cum am fi rude de gradul unu. Oricât de strălucitoare şi colorată ar fi viaţa unei aşezări urbane, oricât de ridicat ar fi confortul şi traiul fără griji, nu ar putea rupe din sufletul meu legăturile, rădăcinile, plăcerea şi pasiunea cu care locuiesc la sat. Începând de la cântatul cocoşilor după un anume program şi continuând cu miresmele din curte: flori, verdeaţă, pomi încărcaţi cu roade, apoi raze de soare ce dau vegetaţiei din curţi şi nu numai, nuanţe care mai de care mai incredibile, liniştea… întreruptă din când în când de utilaje agricole ori tropăit de cal şi, nu în ultimul rând… oamenii, al căror salut arareori lipseşte, adresat în diferite forme cunoscute, dar şi: CE FACI, UN’ TE DUCI, sau chiar CE AI ACOLO, dacă nu eşti ţăran, toate aceste amănunte, te-ar putea supăra sau chiar enerva. Iar, de la apusul soarelui, niciunde nu se poate auzi mai limpede şi bine, corul melomanilor ţopăitori, ce împodobesc şi înfrumuseţează liniştea nopţilor calde din satul adormit şi învăluit în mantia albastru-închis ce acoperă, în unele cazuri, absolut TOT: case, uliţe, suflete şi oameni.