9 octombrie – COMEMORAREA HOLOCAUSTULUI

 

„Problema țiganilor” – o creație a guvernului Antonescu

Viorel Achim, istoric specializat în istoria romilor din România, susține că deportarea romilor a ținut de politica etnică a guvernului, de preocuparea sa de a realiza omogenizarea etnică a țării. „Problema țiganilor” a fost o creație a guvernului Antonescu. Politica față de romi a lui Antonescu nu a avut nimic de-a face cu atitudinea guvernelor anterioare, nu a venit în prelungirea unor preocupări mai vechi ale autorităților române. În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial în România nu a existat o politică specială față de romi, iar raporturile între populația majoritară și aceștia erau bune, romii nu erau văzuți ca o „problemă”. Poziția populației românești față de deportarea romilor se explică, desigur, și prin aceste elemente ținând de istoria țării. Deportarea romilor în Transnistria a fost întrutotul opera guvernului Antonescu[2].

„Ghidul Universității Columbia despre Holocaust (în engleză : „The Columbia Guide to the Holocaust”) – distribuția masacrării romilor după țări în timpul celui de Al Doilea Război Mondial[3], estimează că în România, dintr-o populație în preajma războiului de 300 000 de romi, au fost masacrați între 19 000 și 36 000 (circa 11 000 au murit în timpul deportării în Transnistria – cit. mai jos). Aceste date statistice nu includ pe romii localnici din Basarabia și Transnistria masacrați sub patronajul Jandarmeriei române.

Dr. Ian Hancock (în limba romani: Yanko le Redžosko) a publicat în 2010 un studiu care susține că numărul de romi uciși a fost subestimat deoarece mulți au fost incluși în cadrul altor grupări/populații[4].

Deportarea romilor în Transnistria

Raportul Inspectoratului Jandarmeriei – Evacuarea ţiganilor în Transnistria.

În 1942 Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24 617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supraviețuit și au reușit să se reîntoarcă în România. Circa 11 000 au murit de frig, inaniție și epidemii apărute în urma condițiilor inumane la care au fost supuși. Pentru deportarea romilor în Transnistria nu s-a mai folosit – ca în cazul evreilor – pretextul de comunism sau activități subversive pro-sovietice, ci etichetarea întregii minorități rome ca „nomazi”, „nemobilizabili și periculoși ordinei publice”

Conform unuia dintre documentele rămase privind deportarea romilor („evacuați” în limbajul documentului), raportul Inspectoratul General al Jandarmeriei, Serviciul Jandarmeriei, Secția III-a (din 1942), deportarea s-a executat în două tranșe principale și încă un transport de 69 de romi, inclusiv 30 de copii, „infractori eliberați din închisori”:

  1. 11 441 „țigani nomazi evacuați între 1 Iunie și 15 August 1942”, dintre care
    1. Bărbați………………….2 352
    2. Femei…………………..2 375
    3. Copii…………………….6 714
  2. 13 176 „țigani nenomazi (stabili) nemobilisabili și periculoși ordinei publice, evacuați cu trenurile de evacuare între 12-20 Sept.1942”
    1. Bărbați………………….3 187
    2. Femei…………………..3 780
    3. Copii…………………….6 209
  3. Au mai fost și 69 de rromi „evacuați ulterior cu aprobări speciale, fiind infractori eliberați din închisori”:
    1. Bărbați……………………..22
    2. Femei………………………17
    3. Copii………………………..30

Total general țigani nomazi și nenomazi….24 686[9].

Genocidul romilor în Transnistria nu s-a produs prin execuții, ca în cazul evreilor. Ei au fost lăsați să moară datorită condițiilor de viață inumane la care au fost supuși: înfometare, frig, privarea de asistență medicală și de sanitație minimalăB. Lipsa asistenței medicale a dus la situația că în majoritatea cazurilor, cauza decesului era decisă în cancelariile oficiale conform formulei: vara, dizenteria și iarna, tifosul exantematic, ambele boli fiind provocatoare de epidemii și datorate condițiilor dezastruase de sanitație, situație pe care propaganda oficială o atribuia obiceiurilor insalubre de viață ale romilor[10][11].

Raportul întocmit la 21 decembrie 1942 de o comisie numită de Inspectoratul General al Jandarmeriei și condusă de colonelul Sandu Moldoveanu, care a anchetat situația celor 5 100 de romi deportați în zona CovalevcaAvdotevcaVarușino, județul Oceacov (la sfârșitul lunii decembrie 1942, această zonă a fost trecută la județul Berezovca) în zilele de 12-19 decembrie 1942 menționează că s-au semnalat două cazuri de febră tifoidă în satul Varușino și că exista pericolul de izbucnire a unei epidemii în rândul romilor, aflați în condiții fizice și sanitare mizerabile. Raportul a mai menționat, între altele, că până în acel moment (în intervalul septembrie-decembrie 1942) au murit de foame circa 200 de romi și că în zilele în care s-a făcut investigația mureau 5-10 romi zilnic[12]. La scurt timp după acest raport, la sfârșitul lui decembrie 1942 a izbucnit între romii de la Covalevca și în împrejurimi (raionul Landau, județul Berezovca) o epidemie de tifos exantematic, culmea fiind atinsă la sfârșitul lunii ianuarie 1943. Situația romilor din această zonă a fost dificilă nu numai din cauza epidemiei, ci și a foamei și frigului, care au făcut numeroase victime[13].

Conform raportului final realizat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, 25.000 de romi au fost deportați de autoritățile române, iar 11.000 dintre aceștia au murit.[14]

Proteste și intervenții pentru salvarea romilor

Măsurile autorităților antonesciene împotriva romilor nu s-au bucurat de sprijinul populației. Români din diferite straturi sociale au protestat contra deportărilor și au depus eforturi pentru a salva familii sau persoane deportate. Au existat numeroase gesturi de solidaritate cu romii deportați, sau care erau în pericol de a fi deportați, din partea populației din satul sau orașul respectiv, exprimate prin memorii și cereri pentru readucerea lor în țară.

Casa Regală a protestat și a intervenit adesea pa lângă Ion și Mihai Antonescu pentru repatrierea romilor deportați. Regele Mihai I a refuzat să semneze ordine de deportare, iar intervențiile reginei-mame au fost tergiversate.

In contrast cu cele afirmate mai sus cu privire la atitudinea Casei Regale privind deportarile, o grupare de romi din judetul Gorj a intentat proces regelui Mihai I pe motiv ca acesta ar fi semnat personal ordinele de deportare, afirmand ca detin dovezi in acest sens. Cazul a ajuns la CEDO (Curtea Europeana pentru Drepturile Omului), unde treneaza de ani de zile.. Evident, se pune problema intarzierii raspunderii penale pentru crime impotriva umanitatii a Regelui in cazul in care afirmatiile romilor sunt veridice. Un exemplu al protestelor liderilor democrați este scrisoarea pe care Constantin I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, a adresat-o mareșalului Antonescu, la 16 septembrie 1942, în care critica în termeni duri deportarea.

Dintre cei 25.000 de romi trimişi în lagăre de Guvernul Antonescu, s-au mai întors acasă doar jumătate. În jur de 7.000 de deportaţi sau moştenitori ai acestora au primit despăgubiri din partea statului german.

Deportarea romilor în Transnistria a fost decretată pe 1 mai 1942 şi a început o lună mai târziu, când au fost îmbarcaţi în trenurile către Transnistria primii 11.441 de romi – 2.352 de barbaţi, 2.375 de femei şi 6.714 copii. Alţi 13.176 de romi sedentari au fost deportaţi în septembrie 1942. Datele provin din raportul Comisiei Wiesel despre Holocaust. Cele două loturi de romi trimise în Transnistria reprezentau la vremea respectivă aproximativ 12% din totalul populaţiei rome recenzate în 1930, care era de 262.501 de persoane rome.

Deportarea

Deportarea romilor nu a avut, oficial, o motivaţie rasistă, ci una de natură socială. În 1942, ordinul Mareşalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei cari nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnări, vor fi adunaţi prin grija organelor Jandarmeriei şi trimişi până la 1 noiembrie a.c. în Transnistria”.

„Consider, în condiţiile în care criteriul de deportare ar fi fost doar cel de natură socială, al menţinerii siguranţei populaţiei, că ar fi trebuit să fie deportaţi doar romii care comiteau infracţiuni grave, însă documentele şi mărturiile supravieţuitorilor arată că au fost deportaţi şi romi care nu erau certaţi cu legea”, susţine Adrian Furtună, co-autor al ultimei cărţi despre Holocaustul romilor, „Sostar na rovas?” (De ce nu plâng – n.r.). În continuarea argumentaţiei sale, Adrian Furtună precizează: „Un alt argument care susţine politica de purificare etnică a lui Ion Antonescu este acela că au fost deportaţi foarte mulţi romi care locuiau la sate, iar din mărturia sa reiese că problemele cele mai grave Proxy-Connection: keep-alive Cache-Control: max-age=0 au întâmpinate la oraş. Ultima întrebare pe care o mai putem ridica este: de ce nu a fost deportat şi acel segment de populaţie ne-romă cu antecedente penale, dacă s-ar fi dorit asigurarea siguranţei cetăţenilor?”.

Printre romii deportaţi la Bug s-au aflat şi romi meseriaşi, stabiliţi în diverse localităţi din ţară unde aveau case construite şi se integraseră în comunitate. Elocventă în acest sens este scrisoarea lui Ion D. Păun. „invalid de război, domiciliat în com. Miloşeşti, jud. Ialomiţa”, a cărui familie a fost ridicată de jandarmi, în timp ce se întorcea de la câmp. „Fiind vorba de o greşeală, întrucât familia mea nu e nomadă, ci stabilită din moşi-strămoşi în jud. Ialomiţa cu rosturi bine formate de meseriaşi, iar pe de altă parte mă întreţin pe mine, care nu mai pot munci din cauza rănilor căpătate în actualul război, vă rog să binevoiţi a dispune repatrierea lor, ca oameni ce pătimesc după urma unei greşeli momentane, aceştia neavând cazier şi sunt cunoscuţi ca având purtări bune în Societate”, i-a scris Ion D. Păun ministrului de Interne din 1942.

Foametea

Foarte mulţi romi au murit în drum spre Transnistria, deoarece nu au reuşit să supravieţuiască condiţiilor inumane de transport. Supravieţuitorii Holocaustului povestesc că, ajunşi la Bug, au fost împărţiţi în mai multe categorii: unii au fost puşi să trăiască în casele părăsite de ruşi, câte patru familii la un loc; alţii au fost cazaţi în nişte hangare şi au trebuit să stea la comun câte 100 de persoane; unii au stat în corturi, iar alţii şi-au săpat bordeie în pământ. Supravieţuitorii îşi aduc aminte de foamea îndurată la Bug.

„Mergeam cu părinţii noştri pe câmp şi adunam boabe de porumb. Când n-aveam de unde, căutam prin gunoaie să ne salvăm zilele. În trei zile, am mâncat trei ştiuleţi de porumb. Ne cocea mama şi tata pe o tablă şi ne dădeau să mâncăm aşa, câte puţin la fiecare”, rememorează Traian Crăciun, 78 de ani. „Erau momente în care răbdam cu zilele de foame”, spune şi Niculae Iancu.

Canibalismul

Aflaţi în toiul iernii, când nu aveau ce să mai mănânce, supravieţuitorii Holocaustului îşi aduc aminte cu ruşine că au trebuit să mânânce carne de om. „Unuia i-a murit nevasta de tifos. A luat cuţitu şi i-a tăiat pulpele lu’ nevastă-sa şi le-a mâncat”, spune Radu Alexandrina, 82 de ani. „A murit o ţigancă de-a noastră şi au îngropat-o. Ţiganii piteşteni s-au dus imediat, au scos-o, au tăiat-o şi-au mâncat-o. Au mâncat carne de om”, îşi aminteşte şi Paulina Vasile, 78 de ani.

„Pentru romii din România, Holocaustul a fost punctul culminant al unei istorii de rasism instituţionalizat şi excludere socială. România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul romilor exterminaţi. Durerea nu poate fi cuantificată, măsurată, cântărită, mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului nu ar trebui analizate, ci ele ar trebui lăsate să vorbească, pentru a demonstra ceea ce a fost şi pentru a opri repetarea tragediei”, declară Dr. Delia Grigore, co-autor al cărţii „Sostar na rovas”.

411 euro pentru fiecare victimă

În 1999, în urma unui lobby realizat de către organizaţiile rome active, Guvernul Germaniei a acceptat să acorde victimelor rome ale Holocaustului „ajutoare umanitare”. Au fost depuse 2.864 de dosare din România, din care au fost acceptate doar 1.324. Fiecare beneficiar a primit 1.000 de mărci, adică 411 euro la acea vreme. În total, s-au acordat 544.164 euro. „Nu ştiu cum a fost stabilită această sumă şi nici pe ce criterii a fost acordată victimelor. Orice sumă primită nu poate acoperi durerea provocată miilor de romi care au fost deportaţi. Trebuie să recunoaştem că nu statul nazist a fost cel care a deportat romii din România, ci statul român, cu Antonescu vârf de lance. Bulgaria a refuzat deportările. Trebuie să veghem cu toţii ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple”, ne-a declarat Gelu Duminică, directorul executiv al Agenţiei pentru Dezvoltare Comunitară „Împreună”.

A doua compensaţie 7.700 de euro

Pe 16 februarie 1999, guvernul Germaniei a decis înfiinţarea Fundaţiei „Memorie, responsabilitate şi viitor”, căreia i-a fost dat să gestioneze 2,56 miliarde de euro, bani cu care să fie despăgubiţi romii din întreaga lume şi celelalte categorii de victime ale Holocaustului (homosexuali, persoane cu handicap, membrii ai cultelor religioase) în afară de evrei, care au fost compensaţi separat. Pentru aceşti bani s-au primit peste 330.000 de cereri din 80 de ţări ale lumii, din care 113.316 au fost aprobate.

În România, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM – cea care a gestionat programul) a primit în jur 5.500 de cereri de despăgubire din partea romilor, care au fost aprobate. Guvernul German a hotărât să acorde câte 7.700 de euro victimelor directe, câte 4.130 de euro urmaşilor acestora, 2.556 de euro persoanelor obligate să muncească în industrie şi câte 1.022 de euro celor din agricultură. „Programul de primire a cererilor a început în august 2000 şi s-a terminat pe 31 decembrie 2001. Noi ne aşteptam să primim în jur de 15.000 de cereri din partea romilor din România, dar am primit doar vreo 5.500″, declară Gabriela Clondir de la OIM România.

39 milioane euro, suma primită de victimele de etnie romă

„Am fost surprinşi să constatăm că victimele directe au primit în număr mult mai mare despăgubiri decât urmaşii acestora”, precizează Clondir. Per total, raportul este de 5 la 1 în favoarea despăgubirii directe a victimelor. Raportând asta la cifra cererilor din România, rezultă că victimele Holocaustului rom şi urmaşii acestora au încasat în jur de 38,4 milioane de euro. Adăugând şi suma anterioară, rezultă un total de 39 milioane de euro. Diferenţa de bani, din cei 2,56 miliarde de euro, a fost cheltuită pe programe umanitare.

Scandalul încasării banilor

Reprezentanţii romilor susţin că o parte din liderii regionali s-au îmbogăţit de pe urma despăgubirilor plătite de statul german. „Ei i-au ajutat pe romi ca să-şi completeze dosarele, apoi, după ce beneficiarii au primit banii, şi-au luat un comision consistent. Ştiu oameni care şi-au luat vilă şi maşină de pe urma intermedierii acestor compensaţii”, a declarat pentru RL un lider rom care a dorit să-şi păstreze anonimatul. Din partea OIM, Clondir precizează: „Banii au fost trimişi direct pe numele beneficiarului, cu un cec care putea fi încasat de la orice bancă numai de către beneficiar. Ce s-a întâmplat ulterior, nu mai ţine de OIM sau de statul german”. Sursele RL spun că mulţi dintre aceşti intermediari şi-au luat comisionul, mergând la bancă cu beneficiarii care trebuiau să ridice banii.
conditiii

Cum s-au plătit compensaţiile

Solicitanţii ajutoarelor plătite de Germania trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii:

să se fi născut înainte de 9 mai 1945;

să-şi povestească istoria deportării;

descrierile să se potrivească cu documentele oficiale aflate în arhivele statului german;

să semneze o declaraţie pe proprie răspundere că nu va mai cere despăgubirii de la guvernul german.

Românii bruneţi, deportaţi ca ţigani la Bug

Printre romii deportaţi în Transnistria s-au aflat şi români neaoşi, bruneţi, care au fost trimişi în lagăr la grămadă cu ţiganii. Multe dintre rudele acestora au venit la procesul mareşalului Antonescu şi l-au acuzat că a deportat în Transnistria români „ceva mai bruneţi la faţă”.

Sute de mii de victime

Numărul total al romilor exterminaţi de politica nazistă în lagărele de la Auschwitz-Birkenau şi alte lagăre nu poate fi stabilit cu exactitate. Cei care au studiat acest fenomen estimează numărul victimelor exterminate de trupele SS, Gestapo şi miliţiile fasciste din ţările ocupate de germani între 250.000 şi 500.000.

39 de milioane de euro au primit în total romii din România.